Birtul „La Două Scaune Și-un Vis” – într-o seară de campanie

În mijlocul cartierului, acolo unde asfaltul era doar o aspirație, iar câinii vagabonzi se uitau superior la oameni, birtul „La Două Scaune Și-un Vis” vibra de discuții politice. Mai bine zis, vibrau paharele, căci mesele erau șubrede și tremurau la fiecare ridicare de voce.
La o masă din colț, sub un bec care pâlpâia ca un politician în fața unei întrebări serioase, ședeau cei trei prieteni vechi: Gică al lu’ Harpon, Nelu Șapcă și Dorel zis „Profesorul” (pentru că terminase opt clase – dar nu consecutiv).
„Bă, eu nu știu cu cine votez duminică”, bombăni Gică, amestecându-și vinul cu gândurile. „Pe bune, e prima dată când intru în campanie așa… pe stomacu’ gol și fără măcar o pungă plină.”
Profesorul dădu din cap grav, ca un analist politic de canal secundar.
„S-a stricat lumea, bă! Ții minte alegerile din 2012? Alea cu plasele pline: ulei, zahăr, făină… Domne, era altceva. Simțeai că votezi, nu că te duci degeaba.”
Nelu Șapcă trase o dușcă plină de amărăciune.
„Mai ții minte 2016? Când ne-au dat băieții și carduri de reducere la pui congelat? Și bere gratis în birt, până am leșinat în budă. Aia DA campanie! Știai că exiști! Acum… nimic, mă. Nimic!”
Se lăsă o tăcere grea, spartă doar de scârțâitul frigiderului.
„Și pe cine votăm?” întrebă Gică într-un final, lovind masa cu un fel de patetism alcoolic.
Profesorul începu analiza electorală:
„Păi avem așa:
– Doctoru’ de la aia roșii, ăla care promite că vindecă orașul. Bine, înainte promitea că ne vindecă în spitale noi, da’ n-a reparat nici gardul de la dispensar… dar măcar avea stil. Acum? Nici pastile nu ne-a adus! Nimic! Zero vitamine electorale!”
Nelu oftă.
„Apoi e progresistu’ ăla cu ranga de la metrou. Zice că vine cu ‘schimbarea’. Păi schimbarea o văzui cu ochii mei când rupea termopanele în pasajul de la stație și nici acum nu s-a mai făcut ceva acolo. Putea da și el de-o bere, dar cine l-a văzut prin cartier?”
Profesorul continuă:
„Mai e și ăla albastru de la sectoru’ 6. Zice lumea că-i gospodar, că pune băncuțe, panseluțe, că spală trotuarele. Foarte frumos. Da’ eu cu ce mă aleg? Mi-a spălat mie frigiderul? Mi-a măturat sufrageria? A venit în campanie să dea măcar un salam? Nimic! Deci pentru mine tot zero la purtător.”
„Și rămâne doamna de la TV”, concluzionă Gică.
„Elegantă, vorbește frumos. Da’ nici ea nu ne-a dat nimic! Nici măcar o poză cu autograf, să pun în vitrină între icoană și peștișorul de sticlă.”
Cei trei băură în tăcere. Era cea mai profundă criză civică din istoria birtului.
La un moment dat, Nelu făcu ochii mari:
„Bă… și dacă… ascultați-mă bine… dacă anul ăsta trebuie să votăm așa… pe competență?”
Se uitară toți trei la el ca la un extraterestru care intrase să ceară țigări.
„Pe… ce?” întrebă Gică, în timp ce Profesorul își făcea cruce.
„Pe competență, bă, adică după ce pot, nu după ce dau!”
Se lăsă iar tăcere. Apoi, toți trei izbucniră în râs.
„Hai, mă Nelu, nu mai spune prostii la ora asta!”
„Las-o baltă, că ne stricăm seara!”
„Ne ducem duminică și-om vedea pe cine punem ștampila.”
Gică trase concluzia finală, solemn:
„Oricum ar fi… asta e cea mai săracă campanie de când votăm noi. Nici o napolitană, mă! Nici una! Păi e democrație asta?”
Și-au ciocnit paharele triste, ca niște veterani care povesteau despre „vremurile bune”, când politica era simplă, plasele erau pline, iar alegătorii … mai bine hidratați.





